Femeia te ridică.. la cer. Double Indemnity (1944)

Acum 70 de ani, fumatul era o artă. Bărbaţii îşi aprindeau ţigara cu ştaif, ca-ntr-un ritual care ar fi trebuit să pregătească nu sacrificarea unei virgine, cît naşterea unei idei, unui plan sau măcar a unei replici-ciocan. Iar femeile.. femeile strîngeau ţigareta între buze - sau între arătător şi mijlociu, dacă vreţi - ca şi cînd ar fi servit o inimă de bărbat fume` la cină. Acum 70 de ani, puteai să-ţi aprinzi luleaua în aprozar. Sau puteai bea liniştit o bere la volan. Bineînţeles, într-un drive-in american. Asta-i, multe lucruri s-au schimbat între 1940 şi 2010. Ce nu s-au schimbat, totuşi, sînt regulile jocului de-a şoarecele şi pisica. Sau de-a bărbatul şi femeia.

Walter Neff e agent de asigurări. Unul de succes - e holtei, înalt şi c-o moacă insuficient de banală ca să nu pară interesantă, judecînd după criteriile actuale. Îşi face treaba bine, cu dedicaţie chiar, dacă e să ne luăm după opinia şefilor săi. Ba chiar, aş preciza eu, cu prea multă dedicaţie de la un punct încolo, cînd în peisaj apare un lănţişor de gleznă. Gleznă care este ataşată - deloc rău - unei femei măritate. Phyllis... Ei bine, prieteni, aici e clinciul. Ea - frumoasă, măritată, nefericită, are un plan plus nişte tertipuri tipic femeieşti. El - cuceritorul fanfaron, rol pe care şi-l asumă doar pînă la a doua întîlnire între patru ochi. Nu e prost, doar se face. Dar nu e suficient să te ducă mintea pentru a lua decizii bune - bărbaţii au prea puţin sînge în corp pentru a avea funcţionale simultan ambele organe, ştimnoicare. Iar Walter al nostru, după o scurtă evaluare a scrupulelor unde primeşte rezultat cu zecimală, intră în horă cu dracul. Un drac blond. Ah, glezna aia..

Planul se pune în mişcare. Piesele de tetris cad acolo unde trebuie, totul este pus la punct.. dar teoria haosului nu iartă. În duet se iţeşte un al treilea personaj. Nu este un triunghi conjugal - soţul încornorat este mai banal ca nea Vasile de la doi - mai degrabă un menage a trois. Barton Keyes e un omuleţ cu ticuri, fixaţii şi terebentină la fund, ceea ce-l face un electron scăpat de pe orbită. Un omuleţ inteligent care fără să-şi dea seama ajunge să cînte prohodul relaţiei.. de afaceri, să-i zicem, dintre Walter şi Phyllis.

Ca şi personaj noir, Walter Neff (Fred MacMurray) e departe de Sam Spade cel din Şoimul Maltez. Nu are duritatea lui, nu are atitudinea, nici răceala acestuia. Are însă altceva, poate mai important: slăbiciune. E om şi ştie asta, aşa că persistă în decizii. Sau indecizii. Caută soluţii şi le alege pe cele mai proaste. De partea cealaltă, Phyllis (Barbara Stanwyc) e doar femeie. Încearcă, se zbate, pune la cale, dar în final se pierde în singurul moment în care n-ar trebui s-o facă. Iar Keyes (Edward G. Robinson) este magistral.

Double Indemnity se numără printre filmele care au dat naştere curentului noir. Te loveşti de esenţa genului: noapte, ploaie, felinare clipesc, o cursă nebunească printre maşini, un om clătinîndu-se, personaje secundare cu expresii blazate. Şi monologul... aşezat peste imagini, ca şi cînd personajul principal ţi-ar povesti chiar ţie, privitorule, o istorie de viaţă şi de moarte. Pe care o asculţi prin fumul unei spelunci de doi bani de la marginea oraşului, cu un pahar de whiskey botezat în faţă, mama lui de barman trişor şi de patroni potlogari...