Night of the Hunter (1955)

Dumnezeu nu este un prieten al oamenilor. Dacă asta e discutabil, atunci cu siguranţă Dumnezeu nu este un prieten al femeilor pasionate prea mult de smacuri şi tencuieli, ţoale fancy şi atitudini ţanţoşe. Nu mai vorbesc de modificările de aspect încadrate chirurgical în categoria ''operaţii estetice''. Şi dacă şi asta este discutabil.. nu e datoria mea să trag concluzii. Dar cei care-au creat personajul ''Harry Powell'' pentru ''Noaptea vînătorului'' şi l-au dat pe mîna lui Robert Mitchum au ştiut ce lucrează, şi-aici nu mă poate convinge nimeni c-ar fi altfel.

Altfel, povestea filmului este simplă şi foarte puţin complexă. Aşa că nu vă aşteptaţi la o încîrligare de fire epice pe trei fronturi, cu un climax exploziv şi-un final în coadă de peşte. Totul curge lin, atît de lin pe cît poate curge istoria unui criminal în serie obsedat de o misiune (aparent) divină. Cheia stă însă în jocul superb al lui Mitchum (pe care eu îl asociam pînă acum neaoşului Florin Piersic). Nu am mai văzut pe nimeni să manevreze un cuţit cu un aşa zîmbet seren încastrat între fălci. Nici măcar inocenţa în căutare de pumni a celorlalte personaje principale nu m-a entuziasmat într-atît.

Într-adevăr, banul este ochiul dracului. Adaugă o femeie în căutarea unui bărbat la picioarele căruia să cadă (bineînţeles, lucrurile stăteau altfel acum 50 de ani) doi copii puşi faţă în faţă cu cel mai aprig vînător al planetei (omul, nu Mitchum), o comunitate căzută în butoiul cu fervoare religioasă şi o criză economică aşa cum a fost cea din '29-'33 şi ai cadrul în care se petrece acţiunea din ''Noaptea Vînătorului''. Şi dacă are cineva dubii că o peliculă filmată în '55 ar putea avea efecte speciale demne de luat în seamă, vă sfătuiesc să o vedeţi pe asta. Numai nu căutaţi explozii sau actori suspendaţi de cabluri, nici cafteli marca Bruce Lee - uitaţi-vă la unghiuri de filmare şi partituri actoriceşti.