Considerații despre femei fatale - Scarlet Street (1945)

Uneori mă gîndesc cît de bine ar fi trăit oamenii, dacă nu ar fi existat femeile. Și dacă scot din context faptul că fără sexul frumos, dar slab nu ar fi existat omenire, pot trage fără vreun dram de remușcări concluzia că da, dom'le, viața ar fi fost bună rău. Doar viața. E simplu: nu s-ar mai fi născut un Attila, un Genghis Han, un Hitler, un Marilyn Manson. Și nu ar mai fi avut loc atîtea tragedii provocate de hormoni revărsați fără limită în umorile bărbaților.  Dacă privești retrospectiv în istorie (nu c-ai putea privi altfel), te cam lămurești cum e cu femeile. Alea fatale. Că pentru celelalte s-a inventat o pușcărie numită bucătărie.

S-o luăm cu începutul, de la Adam și Eva. Eva.. hai c-o știți. Tipa aia bolnavă de exhibiționism și curiozitate care n-a avut ceva mai bun de mermelit decît să facă pe dracu-n patru să-l dea afară pe Adam din Rai. Mereu m-am întrebat de ce Satana s-a transformat tocmai în șarpe s-o momească pe tuta aia. Acum am un răspuns: pentru că șarpele e simbol falic (știți vorba aia despre șarpele cu un ochi). Dacă Dracu s-ar fi transformat în viezure, sau veveriță, sau pîrș.. cred că vă e clar că și-acum ardeam gazul chillău în Grădina Eden, nu mai eram nevoiți să mergem în Vama Veche să ne îmbătăm ca porcii și să facem nudism.

Dar nu este vorba aici doar de Eva. Dalila l-a lăsat brebenel pe Samson și i-a scos ochii. Salome (nu e aia din maneaua omonimă) l-a făcut pe Ioan Botezătorul să-și piardă capul la propriu. Medeea - gagica lui Iason cel cu lîna de aur - se ține de mișculații și face praf vreo două regate grecești. Elena lui Paris  cu cetatea Troiei, dar să nu credeți că e vorba aici doar despre întîmplări de acum mii de ani. Că peste o Lucrezia Borgia, o Josephine de Beauharnais sau chiar peste Elena Lupescu nu poți trece ca și cînd nu ar fi existat. În ziua de azi, însă, mînăriile femeilor nu mai provoacă atît de multe tragedii.. naționale să zicem. Deși o Elena Ceaușescu s-a întîmplat și la noi.

Recent, multe - cele mai multe - femei fatale au sîni mari și creierul mic. Nu suficient de mic să nu-și vadă interesul. Altfel nu ar mai fi femei fatale, nu? Dar nu despre ce este astăzi vreau să scriu aici, ci despre cum era în pelicula "Scarlet Street", regizată de Fritz Lang în 1945, cu Edward G. Robinson și Joan Bennet în rolurile principale. Puteți să ghiciți care dintre cei doi este femeia fatală. Kitty, pe numele de scenă. O fătucă simpatică și ușor ondulantă, cu vise de mărire și cu un "pește" în spate, care să-i împingă idealurile pe culmi tot mai înalte și mai profitabile. Profitabile pentru el, bineînțeles. Iar Robinson este văcuța bună de muls: un contabil (casier?) de bancă, îmbătrînit, șters și măritat cu o femeie numai bună de pus în borș pe post de acritură. Un rol care cu greu îl prinde pe "micul Cezar" - Edward Robinson și-a făcut cariera jucînd roluri de gangster. 

Tocmai asta-l face credibil în rolul din Scarlet Street. Un scundac trecut de vîrsta a doua, cu chef de aventuri extraconjugale și acces la fondurile băncii unde lucrează. Că e nevoie de bani, nu? Veverițele tinere au dinți buni și se descurcă de minune cu ghinde verzi. Nu este mare diferență între un contabil îndrăgostit și un gangster. Pentru că este totuși un film noir, vine și ziua cînd se trage linie. Și ziua cînd lumea se va sparge-n capul contabilului nostru. Și ziua cînd omul nostru nu mai are unde să se întoarcă, nici unde să meargă. Cel mai ușor este să pierzi ceea ce nu ai avut niciodată.

Ce mi-e nebunia lui Hamlet, ce mi-e gelozia lui Othello, soarta femeii este aceeași. Și încă o certitudine: filmul noir tinde spre misoginism.

Femeia te ridică.. la cer. Double Indemnity (1944)

Acum 70 de ani, fumatul era o artă. Bărbaţii îşi aprindeau ţigara cu ştaif, ca-ntr-un ritual care ar fi trebuit să pregătească nu sacrificarea unei virgine, cît naşterea unei idei, unui plan sau măcar a unei replici-ciocan. Iar femeile.. femeile strîngeau ţigareta între buze - sau între arătător şi mijlociu, dacă vreţi - ca şi cînd ar fi servit o inimă de bărbat fume` la cină. Acum 70 de ani, puteai să-ţi aprinzi luleaua în aprozar. Sau puteai bea liniştit o bere la volan. Bineînţeles, într-un drive-in american. Asta-i, multe lucruri s-au schimbat între 1940 şi 2010. Ce nu s-au schimbat, totuşi, sînt regulile jocului de-a şoarecele şi pisica. Sau de-a bărbatul şi femeia.

Walter Neff e agent de asigurări. Unul de succes - e holtei, înalt şi c-o moacă insuficient de banală ca să nu pară interesantă, judecînd după criteriile actuale. Îşi face treaba bine, cu dedicaţie chiar, dacă e să ne luăm după opinia şefilor săi. Ba chiar, aş preciza eu, cu prea multă dedicaţie de la un punct încolo, cînd în peisaj apare un lănţişor de gleznă. Gleznă care este ataşată - deloc rău - unei femei măritate. Phyllis... Ei bine, prieteni, aici e clinciul. Ea - frumoasă, măritată, nefericită, are un plan plus nişte tertipuri tipic femeieşti. El - cuceritorul fanfaron, rol pe care şi-l asumă doar pînă la a doua întîlnire între patru ochi. Nu e prost, doar se face. Dar nu e suficient să te ducă mintea pentru a lua decizii bune - bărbaţii au prea puţin sînge în corp pentru a avea funcţionale simultan ambele organe, ştimnoicare. Iar Walter al nostru, după o scurtă evaluare a scrupulelor unde primeşte rezultat cu zecimală, intră în horă cu dracul. Un drac blond. Ah, glezna aia..

Planul se pune în mişcare. Piesele de tetris cad acolo unde trebuie, totul este pus la punct.. dar teoria haosului nu iartă. În duet se iţeşte un al treilea personaj. Nu este un triunghi conjugal - soţul încornorat este mai banal ca nea Vasile de la doi - mai degrabă un menage a trois. Barton Keyes e un omuleţ cu ticuri, fixaţii şi terebentină la fund, ceea ce-l face un electron scăpat de pe orbită. Un omuleţ inteligent care fără să-şi dea seama ajunge să cînte prohodul relaţiei.. de afaceri, să-i zicem, dintre Walter şi Phyllis.

Ca şi personaj noir, Walter Neff (Fred MacMurray) e departe de Sam Spade cel din Şoimul Maltez. Nu are duritatea lui, nu are atitudinea, nici răceala acestuia. Are însă altceva, poate mai important: slăbiciune. E om şi ştie asta, aşa că persistă în decizii. Sau indecizii. Caută soluţii şi le alege pe cele mai proaste. De partea cealaltă, Phyllis (Barbara Stanwyc) e doar femeie. Încearcă, se zbate, pune la cale, dar în final se pierde în singurul moment în care n-ar trebui s-o facă. Iar Keyes (Edward G. Robinson) este magistral.

Double Indemnity se numără printre filmele care au dat naştere curentului noir. Te loveşti de esenţa genului: noapte, ploaie, felinare clipesc, o cursă nebunească printre maşini, un om clătinîndu-se, personaje secundare cu expresii blazate. Şi monologul... aşezat peste imagini, ca şi cînd personajul principal ţi-ar povesti chiar ţie, privitorule, o istorie de viaţă şi de moarte. Pe care o asculţi prin fumul unei spelunci de doi bani de la marginea oraşului, cu un pahar de whiskey botezat în faţă, mama lui de barman trişor şi de patroni potlogari...

Double Indemnity (1944) - Trailer

Asigurare de Moarte

1944, Paramount Pictures, 107 min, alb-negru

Tagline:

It's Love And Murder At First Sight!

Regizor:

Billy Wilder

Scenariu:

James M. Cain (nuvelă)

Billy Wilder

Distribuţie:

Fred MacMurray - Walter Neff

Barbara Stanwyc - Phillys Dietrichson

Edward G. Robinson - Barton Keyes

Porter Hall - Mr. Jackson

Jean Heather - Lola Dietrichson

Rating:
8.6/10 pe IMDb

Night of the Hunter (1955)

Dumnezeu nu este un prieten al oamenilor. Dacă asta e discutabil, atunci cu siguranţă Dumnezeu nu este un prieten al femeilor pasionate prea mult de smacuri şi tencuieli, ţoale fancy şi atitudini ţanţoşe. Nu mai vorbesc de modificările de aspect încadrate chirurgical în categoria ''operaţii estetice''. Şi dacă şi asta este discutabil.. nu e datoria mea să trag concluzii. Dar cei care-au creat personajul ''Harry Powell'' pentru ''Noaptea vînătorului'' şi l-au dat pe mîna lui Robert Mitchum au ştiut ce lucrează, şi-aici nu mă poate convinge nimeni c-ar fi altfel.

Altfel, povestea filmului este simplă şi foarte puţin complexă. Aşa că nu vă aşteptaţi la o încîrligare de fire epice pe trei fronturi, cu un climax exploziv şi-un final în coadă de peşte. Totul curge lin, atît de lin pe cît poate curge istoria unui criminal în serie obsedat de o misiune (aparent) divină. Cheia stă însă în jocul superb al lui Mitchum (pe care eu îl asociam pînă acum neaoşului Florin Piersic). Nu am mai văzut pe nimeni să manevreze un cuţit cu un aşa zîmbet seren încastrat între fălci. Nici măcar inocenţa în căutare de pumni a celorlalte personaje principale nu m-a entuziasmat într-atît.

Într-adevăr, banul este ochiul dracului. Adaugă o femeie în căutarea unui bărbat la picioarele căruia să cadă (bineînţeles, lucrurile stăteau altfel acum 50 de ani) doi copii puşi faţă în faţă cu cel mai aprig vînător al planetei (omul, nu Mitchum), o comunitate căzută în butoiul cu fervoare religioasă şi o criză economică aşa cum a fost cea din '29-'33 şi ai cadrul în care se petrece acţiunea din ''Noaptea Vînătorului''. Şi dacă are cineva dubii că o peliculă filmată în '55 ar putea avea efecte speciale demne de luat în seamă, vă sfătuiesc să o vedeţi pe asta. Numai nu căutaţi explozii sau actori suspendaţi de cabluri, nici cafteli marca Bruce Lee - uitaţi-vă la unghiuri de filmare şi partituri actoriceşti.